Românii in viziunea britanicului Paul Wood.
Românii. Sigur că oamenii reprezintă motivul principal pentru care îţi place orice ţară, dar peisajele de la ţară şi centrul istoric cam dărâmat al Bucureştiului sunt imediat pe listă. Românii sunt latini, înconjuraţi de maghiari şi slavi, uitaţi în partea greşită a Europei unde, surprinzător, îndură an de an ierni nemiloase. Deşi sunt săraci comparativ cu alţii, oamenii par mai fericiţi decât în cele mai multe ţări. Sunt deschişi, prietenoşi, calzi, întotdeauna omenoşi – de obicei , la nivel emoţional.
Orice îi priveşte pe români pare a fi un paradox. Sunt foarte umani şi înţeleg tot ce este omenesc, nu în termeni abstracţi, dar când scriu despre asta întotdeauna pornesc de la abstract şi , uneori , de la principii de bază cam neclare. Sunt foarte afectuoşi, cei mai generoşi şi buni oameni – dar , pot fi surprinzător de cruzi şi răi. Când am venit în România, cineva mi-a spus “românii nu sunt recunoscători şi nu au milă” ceea ce este foarte adevărat, chiar dacă nu este valabil pentru toţi. Sunt foarte mistici – dar , cu picioarele pe pământ. Sunt foarte “de pe altă lume” – dar , şi materialişti deseori.
Sunt foarte romantici şi totuşi brutal neromantici. Încearcă din greu să fie cinici. Sunt foarte suspicioşi şi trăiesc într-o atmosferă de teamă. Sunt cu mult mai prietenoşi decât englezii, dar mult, mult mai rezervaţi. Respectul este extrem de important, pentru că puterea este extrem de importantă. Acesta este Orientul Mijlociu care se visează Franţa.
Românilor le place să meargă la ţară – toţi, cu excepţia câtorva pretenţioşi –, le place să mănânce mâncare românească în restaurante – acelaşi avertisment –, să facă drumeţii şi să stea la cort, adică exact aşa cum era în Anglia anilor ’50. Au tendinţa să fie convenţionali şi conformişti – dar , dar prietenii mei nu sunt aşa. Poţi să fii excentric ori boem în România – dar , îţi trebuie mai mult curaj decât în Anglia, unde excentricii nu sunt toleraţi, ci admiraţi. Nonconformist e un cuvânt care înseamnă adesea o femeie care are mai mulţi iubiţi.
În perioada comunistă, televiziunea din România emitea doar două ore pe zi , ceea ce înseamnă că, până la Revoluţie, românii au fost la adăpost de o mare cantitate de imbecilitate şi, în schimb, au avut timp pentru citit, povestit, băut vin şi practicat seducţia, care era sport naţional. Presupun că aşa se petreceau lucrurile şi în Anglia victoriană, doar că vinul era mai puţin. Românii care aveau , în ’89 , în jur de 20 de ani sunt de obicei mult mai citiţi decât englezii. Cei care au lecturi mai puţine au totuşi, în mod surprinzător, o uriaşă cantitate de cunoştinţe despre istoria lor medievală şi se mândresc cu asta. Am fost de-a dreptul şocat când am descoperit recent că doar o minoritate ştiu în Anglia cine erau Burebista ai noştri – Hengist şi Horsa, primii englezi consemnaţi în istorie. Nici măcar un absolvent înalt educat în istorie la Cambridge nu ştia. În orice caz, englezii au fost învăţaţi să gândească istoria simplu , ca fiind o cronică a dominaţiei. Românii, care au fost permanent asupriţi de propriii lor conducători sau de străini, se mândresc cu regii lor.
România a scăpat până acum de revoluţia culturală mondială – nu cea a lui Mao , ci cea care s-a petrecut în lumea capitalistă începând din anii ’60 şi care nu dă semne că s-ar atenua. Farmecul cel mai mare al României este acelă că anii ’60 nu s-au întâmplat aici. Uniunea Europeană va schimba asta – dar , nu încă. Aici nu s-a întâmplat niciodată ceea ce în anii ’60 se numea prăpastia dintre generaţii. Maturitatea văzută ca o adolescenţă perpetuă nu este o idee care a ajuns la români, spre deosebire de ţările anglo-saxone. Oamenii devin adulţi în momentul în care încep să muncească, la fel cum era în Anglia până în anii ’50. Dar dacă feminismul şi corectitudinea politică nu au ajuns încă în România, două moşteniri şi mai importante ale vestului anilor ’60 – consumerismul şi cultura celebrităţii – sunt deja aici, alături de presa tabloidă, televiziuni idioate, ca oriunde în lume, şi muzica rock. Deşi demodată, vechea muzică românească din anii ’30 este încă extrem de populară şi printre tineri şi printre vârstnici.
România nu este deloc cool, este absolut uncool , slavă Domnului , şi totuşi, Bucureştiul, în felul lui relaxat, este atât de cool cât poate cu străzile stricate şi femeile lui frumoase. Şi dacă Bucureştiul ar putea să nu fie tocmai cool, este însă foarte strălucitor într-un stil tropical, latino-american. Nu îmi plac cluburile de noapte (nu trebuie să foloseşti niciodată cuvântul ăsta cu românii, pentru că ei cred că este ceva nepotrivit), însă cele la modă sunt chiar şic.
Românii sunt politicoşi. Un afemeiat notoriu din America spunea, pe la sfârşitul anilor ’90, că a te întâlni cu româncele era ca şi când te-ai întâlni cu superbe versiuni de 24 de ani ale prietenelor mamei tale. Femeile şi bărbaţii din România încă mai sunt aşa.
Românii se aşteaptă întotdeauna la ce e mai rău – dar , întotdeauna izbutesc să fie şocaţi că lucrurile sunt chiar mai rele decât şi-au imaginat. Oamenii sunt iritați de scandaluri şi se indignează uşor, chiar dacă, în multe privinţe , Bucureştiul este un “ Babilon ” . Se mai scandalizează vreodată cineva în Anglia ?
Când am venit aici, România părea cam ca la 1952. Acum pare cam ca la 1964.
Românii respectă inteligenţa şi învăţătura – în Anglia, eşti mult mai admirat dacă eşti bun la sporturi sau așa era înainte de paleolitic, când am trăit eu acolo. Aici, clasa este dată de gramatică şi diplome, mai degrabă decât accent sau haine (bărbaţii bogaţi din România se îmbracă îngrozitor, deşi nevestele lor învaţă) ori bani. Ei ştiu de asemenea că aspectul fizic este foarte, foarte important şi discută despre înfăţişarea altora cu un ochi pătrunzător şi cu o lipsă totală de îngăduinţă. Sunt mai profunzi decât englezii , care consideră superficiale discuţiile despre felul în care arată ceilalţi.
Taximetriştii . Ei formează “ corul antic ” din piesa greacă (comedie, nu tragedie !) care este viaţa mea aici. Ca în orice ţară, oamenii care se pricep într-adevăr să rezolve problemele sunt prea ocupaţi fie să conducă taxiuri, fie să te tundă. Taximetriştii devin extrem de plictisitori când vorbesc despre clasa politică, în general (ştim că toţi sunt hoţi şi bandiţi) – dar , au multe de spus despre Dumnezeu , despre dragoste şi moarte ori despre cum erau lucrurile în vremurile de odinioară. Taximetriştii şi frizerii ştiu orice. La fel şi analfabeţii – dar , asta e o altă poveste.
Petrecerile . Românii dau nişte petreceri grozave.
Lipsa diversităţii , deşi lucrurile încep să devină mai variate. În ciuda groaznicului dezastru lăsat în urmă de comunism, care a mutilat această ţară, există încă un sentiment extraordinar de unitate şi valori comune. Oamenii sunt ortodocşi, dacă nu se declară altfel. Catolicii sunt consideraţi ciudaţi dar sunt priviţi ca fiind uşor infatuaţi. Cât despre adventişti, baptişti şi alţi sectanţi, aceştia nu sunt consideraţi a fi români adevăraţi în vreun fel. Asta îmi place tare mult. Doar că mi-aş dori ca această unitate să se vadă mai bine în spiritul civic, dar acesta pare a le lipsi tuturor ortodocşilor la fel cum lipseşte în toate ţările post-comuniste.
Cred că vinul este minunat . Asta a zis Claudia Pendred , iar ea este un expert, dar eu de obicei beau vin ieftin. Totuşi, îmi place în mod special Feteasca Neagră, care este unic în partea asta de lume. Fac şi vinuri rosé foarte bune.
Bucureştiul , Havana Europei, este şi astăzi probabil, în multe privinţe, una dintre cele mai interesante capitale europene. A trăi în Bucureşti este ca şi cum ai trăi într-un film noir plin de gangsteri, oficiali corupţi, femei fatale, bărbaţi bătrâni cu pălării. Oraşul ăsta are atâta energie! Ca la 21 de ani, comparativ cu Londra sau Parisul care parcă ar fi trecute de 50. Dar mai presus de toate, străzile desfundate ale Bucureştiului… aşa erau până acum vreo şapte ani, în sărăcăciosul Centru Vechi, unde locuiesc. Acum, acolo e o mare de baruri şi restaurante. Dar hai mai bine să ne bucurăm de nou mai degrabă decât să regretăm trecutul: Centrul Vechi îi face pe oameni fericiţi şi sunt aici trei-patru restaurante bune ( “ Sindbad “ , “ St . George “ , “ Lacrimi şi Sfinţ “ i şi “ Charme “ , dacă mă întrebi). Noul centru vechi mă irită – dar , e plin de viaţă şi de distracţii. Dacă n-ar fi apărut totul din neant, peste noapte… – dar , mă bucur că s-a întâmplat, chiar dacă mult mai târziu decât te-ai fi aşteptat, ca multe alte lucruri din România. Şi arată mult mai bine decât civilizatele zone istorice din alte capitale. Cu siguranţă bate Covent Garden şi este chiar la uşa mea, ceea ce îmi convine de minune.
În România, totul este dificil – dar , după un , timp te obişnuieşti sau înnebuneşti. Fiecare zi este total diferită de precedenta. Totuşi , acum e mai bine decât era în urmă cu cinci sau zece ani.
Românii cred în Dumnezeu . Aşa cum cred în horoscoape, magie şi ghicitoare. Cei mai mulţi iau existenţa lui Dumnezeu drept garantată, tot aşa cum iau răsăritul şi apusul soarelui. Îmi place credinţa asta a românilor şi sentimentul lor că lumea cealaltă este la îndemână. Englezii au trăit ceva asemănător înainte de reforma protestantă. Cum îmi spunea un prieten de-al meu, Nick Brind : realizezi că eşti în România de prea mult timp când poţi să-i spui cuiva zodia după data naşterii şi să dezbaţi îndelung pe tema asta. Încă nu am ajuns acolo.
Glumele . Românii au un minunat simţ al umorului, chiar asemănător cu cel al englezilor: foarte ironic, extrem de negru.
Petrecerile. Aha, am mai zis asta.
Vânzătorii de cărţi second-hand . Aceştia sunt, fireşte, crema oricărei naţii.
Egalitarismul de război – oameni care dorm profund în poziţii incommode , la un film , în aer liber fără să trezească dispreţul celorlaţi aşa cum s-ar întâmpla în Europa de Vest.
Aşa numita “muzică populară” de dinainte de război (cântată şi ascultată încă foarte mult) şi “manelele” – un soi de muzică pop ţigănească pe care toată lumea pretinde că o urăşte – dar , care se vinde foarte bine – şi muzica pop românească autohtonă. Îmi place trupa “ Nightlosers ” . Îmi place Ozana Barabancea , o cântăreaţă de operă, acum de jazz , care cântă cum ar fi cântat Marilyn Monroe dacă ar fi fost o cântăreaţă de jazz de primă clasă. Când era blondă, Ozana chiar arăta un pic ca Monroe .
Vechile terase unde altădată puteai comanda o sticlă cu vin şi o salată bulgărească la un preţ ridicol. Din păcate, multe au devenit acum locuri pretenţioase şi scumpe. Nu neapărat mâncarea, deşi este în regulă. Aceasta este singura zonă în care ungurii şi bulgarii, vecinii românilor, îi bat. Dar , tocanita with mamaliga este o mâncare foarte bună şi, chiar dacă nu îmi place peştele în mod special, gustul şalăului este excelent. Două dintre cele mai bune mâncăruri de aici se numesc salată rusească şi salată bulgărească – dar , nu ştiu dacă sunt cu adevărat româneşti. În orice caz, carnea de porc este peste tot. Dacă îţi place, atunci îţi va plăcea şi mâncarea românească. Restaurantul poetului Mircea Dinescu , “ Lacrimi şi Sfinţi ” , a reinventat incitant bucătăria românească.
Bisericile şi mânăstirile , mai ales – dar , nu numai acestea – cele pictate din Bucovina şi bisericile fortificate din Transilvania. Bucureştiul este plin de biserici splendide, aproape necunoscute. Nimeni nu pare să fi auzit de unele dintre cele mai frumoase.
Lipsa criminalităţii , deşi asta nu mai este chiar adevărat aşa cum a fost cândva. Rata criminalităţii este foarte scăzută în România, cu excepţia celei “funcţionăreşti”, care este foarte ridicată.
Serendipity . Le-am spus tuturor să vină în România – dar , sunt tare fericit că nimeni nu îmi urmează sfatul. Îmi amintesc de prima mea săptămână, în 1998, când un englez care locuia aici mi-a zis : “Ştii care e cel mai bun lucru când trăieşti în România ?”
“Nu. ”
“Să te gândeşti la prietenii tăi din Anglia , cărora le este milă de tine că ai venit aici.”
Şi era adevărat la timpul acela. Acum, numele ţării trezeşte în Anglia doar indiferenţă în locul groazei de altădată. România este doar o ţară din Europa de Est , care a fost în competiţia Eurovision . Câţiva oameni ar spune că sună fascinant. Cei mai mulţi ar spune că e ceva necunoscut. Majoritatea americanilor probabil că habar nu au unde este.
Paul Wood
( Paul Wood vorbeşte depre el la persoana a treia : “a studiat Istoria şi Dreptul la Queens’ College, Cambridge şi deţine diplome de la Colegiul de Drept, Londra. A lucrat în administraţia de stat britanică şi în Centrul de Afaceri din Londra înainte să îşi schimbe cariera şi să devină un headhunter (n. red. fig. vânător de capete, specialist în recrutarea de personal potrivit pentru poziţii de conducere). S-a îndrăgostit de România într-o călătorie în 1990 şi din 1998, s-a stabilit aici, deţine firma Apple Search and Selection şi face executive search. Activităţile sale favorite sunt vorbitul, gânditul, plimbările, lectura şi vizitarea bisericilor. Colecţionează prieteni şi cărţi şi încă încearcă să înveţe limba română. Va fi istoric şi scriitor când va avea timp )
—
Dr. Marian Munteanu
Senior Researcher
Geological Institute of Romania
1 Caransebes St., sector 1
Bucharest
Romania
Tel. +40-21-3060491
Fax: +40-21-3181326