Cutremurator….urmașii nu se dezmint

Motivul pentru care Ion Luca Caragiale a părăsit România și a ales să moară în Germania.

GALERIE FOTOFotografie istorică: George Coșbuc, Elena Vaida Voievod, dr. Ciuta (Bistrița), Alex. Vaida-Voievod, I.L. Caragiale la Karlsbad, în Germania, în 1911 (de la stânga la dreapta)

Se împlinesc pe 1 februarie 167 de ani de la nașterea celui „mai mare dramaturg român”, după cum îl numea George Călinescu pe Ion Luca Caragiale. Știai că „nenea Iancu” a părăsit România și a ales să moară în Germania, la Berlin? A preferat străinătatea, tocmai el, care a surprins atât de bine în personajele sale spiritul carpato-danubiano-pontic (VIDEO aici!), a satirizat atât de ascuțit în scrierile sale tarele dintr-o „soțietate fără prințipuri, care vasăzică că nu le are” (Zaharia Trahanache, actul I, scena III, „O scrisoare pierdută”).

Totul a început cu ultima piesă (din 9) scrisă de Caragiale, singura dramă printre comedii, „Năpasta”, publicată în „Convorbiri literare” în anul 1890 și jucată pe scena Teatrului Național din Bucrești în același an. Jurnalistul Constantin Alexandru Ionescu, autor de „eseuri, povești scurte și proză în versuri, notabile pentru cultură populară, dar cu un impact mic asupra literaturii române” (George Călinescu), cunoscut sub pseudonimul Caion, l-a acuzat de plagiat după piesa „Nenorocul” a scriitorului maghiar Istvan Kemeny.

Motivul pentru care Ion Luca Caragiale a părăsit România și a ales să moară în Germania

Acuzația de plagiat a fost publicată de Caion în aceeași revistă „Convorbiri literare” (1867-1886 la Iași, 1886-1944 la București), pe 30 noiembrie 1901, într-un articol denumit „Domnul Caragiale”. Mai mult, a plusat în următorul număr al revistei cu alt articol, mai dur, intitulat „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat”, în care venea cu noi acuzaţii, alături de un rezumat al dramei „Nenorocul” a lui Kemeny. Deosebit de afectat, Caragiale a cautat piesa respectivă și a descoperit că totul era o invenție a lui Caion, scriitorul ungur nici măcar nu exista, așa că l-a dat în judecată pe amatorul de senzațional și publicitate pe spinarea sa.

Barbu Ștefănescu Delavrancea și Ion Luca Caragiale, doi mari scriitori, doi mari prieteni Ion Luca Caragiale a luat foarte personal atacul lui Caion, așa că și-a angajat un avocat cunoscut în procesul intentat acestuia, nimeni altul decât confratele întru scris Barbu Ştefănescu Delavrancea. În fața instanței Caion a recunoscut „făcătura” și că toate acuzațiile pe care i le adusese lui Caragiale erau nefondate. Caragiale, normal, a câștigat procesul, iar Caion a fost amendat în martie 1902 cu 500 de lei (salariul mediu era de 120 de lei), condamnat la 3 luni de închisoare corecţională şi obligat la plata a 10.000 de lei cu titlu de despăgubiri civile. A făcut recurs și a fost achitat în iunie 1902, în urma unui nou proces, la care, atenție!, s-au vândut bilete ca la teatru!

Ion Luca Caragiale în timpul procesuluinintentat împotriva lui Constantin Alexandru Ionescu, cunoscut sub pseudonimul Caion

„Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea! M-am săturat să văd aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică”

Ion Luca Caragiale fusese concediat din motive politice, în 1901, din postul de registrator pe care-l ocupa la Regia Monopolurilor Statului. Era de orientare conservatoare, critica liberalii, iar aceștia, ajunși la putere în 1901 (guvernul D.A. Sturdza), l-au pus pe liber. Recunoașteți vremurile de azi? Decizia instanței de a-l achita pe Caion în ciuda tuturor evidențelor a venit ca bomboana pe colivă și

„Cel mai mare dramaturg român”  (George Călinescu), revoltat și scârbit, se hotărăște să părăsească țara definitiv.

„Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, le spune prietenilor și, după ce primește o moștenire substanțială de la o mătușă, pleacă din România în 1904 și se stabilește la Berlin, în cartierul Willmersdorf.

De unde îi scria, câțiva ani mai târziu, amicului Alexandru Vlahuță, care îl tot ruga să se întoarcă acasă: „Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu! M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”.

„Nenea Iancu” Caragiale s-a săturat să vadă

„aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică” și, scârbit de țara sa, a plecat în Germania

A murit „rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”

A scris în continuare și în Germania, dar pentru că nu dorea să se mai expună, a făcut-o sub pseudonim. A fost nevoit să munceasca din greu pentru a-și putea întreține familia. Scria până noaptea târziu și călătorea mult. Din călătorii s-a ales cu o răceală care s-a cronicizat și care, combinată cu fumatul în exces, îi provoca dese accese de tuse în ultima perioadă a vieții. În seara datei de 8 iunie 1912, i-a spus soției, Alexandrina Burelly, fiică de actor, cu care era căsătorit din 8 ianuarie 1889, că are de gând să lucreze până noaptea târziu în dormitorul lui. Numai că…

„Dimineață, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o «fugă» de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică și grea. Dintr-o dată un țipăt a sfâșiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică și am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Ușa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, fața albă, ochii ficși. Îngrozită, soția lui îl privea năucă. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la ușă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a țipat. Cum să faci loc durerii, așa, pe neașteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu povești, proiecte și voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendințele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastișuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără șovăire, așa cum desigur și-o dorise, esență în spațiu, verb fără adjectiv”, avea să scrie Cella Delavrancea, fiica cea mare a bunului prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea, în cartea sa „Dintr-un secol de viață” (1987).

Cella Delavrancea și Ion Luca Caragiale cu câteva săptămâni înaintea de moartea marelui dramaturg

Sicriul cu rămășițele lui Ion Luca Caragiale s-a… „rătăcit” două săptămâni în Austria!

Pe 14 iunie, corpul lui Caragiale a fost depuse în cavoul familiei din cimitirul protestant din cartierul Schönenberg al Berlinului. Au fost de față, în afara familiei, și bunii săi prieteni Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță Abia în toamna aceluiași an 1912, rămășițele sale au ajuns în țară, după un drum infernal, vagonul mortuar „rătăcindu-se” nu mai puțin de două săptămâni prin Austria.

Pe 23 noiembrie 1912, Ion Luca Caragiale era, în sfârșit, înmormântat la București. Cortegiul funerar, format la biserica „Sfântul Gheorghe”, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional, unde sicriul marelui dramaturg a fost îngropat în flori aruncate de miile de bucureşteni care l-au însoțit pe ultimul drum, încheiat la cimitirul „Şerban Vodă” (acum „Bellu”). La aniversarea centenarului naşterii sale, în 1952, trupul lui Ion Luca Caragiale a fost exhumat şi mutat lângă mormântul lui Eminescu, pe „Aleea Scriitorilor”.

Ion Luca Caragiale se odihnește alături de Mihai Eminescu, pe „Aleea Scriitorilor” din cimitirul „Bellu”

·         „Astăzi a devenit de multă vreme un loc comun faptul că odată cu teatrul lui Caragiale, povestirile lui Creangă şi poeziile lui Eminescu, literatura română a intrat pentru prima dată în circuitul larg al valorilor culturii universale” – Romul Munteanu

·          

·         „Printr-un neaşteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câştigă în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul ating acelaşi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe care îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi perfecţiune a conştiinţei artistice, acelaşi cult al cuvântului românesc pe care îl înzestrează cu noi şi mari puteri expresive” – Tudor Vianu

·          

·         „Suntem ţara din care Caragiale a fugit exasperat, ţara în care Eminescu şi-a pierdut minţile, ţara care a refuzat, iresponsabil, oferta lui Brâncuşi la bătrâneţe: aceea de a-şi lăsa întreaga operă compatrioţilor săi. Ţara care şi-a omorât elitele în puşcărie, ţara în care n-au mai vrut să se întoarcă Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. Ţara din care pleacă, mereu, tineri excepţionali, şi nu doar să se căpătuiască, ţara care furnizează Europei milioane de muncitori cu ziua, prost utilizaţi şi prost plătiţi la ei acasă. Nu pot decât să sper că, sub această pojghiţă de mizerie, există şi o altă ţară, ţara unor oameni cuviincioşi şi cinstiţi, ţara celor ce ştiu să se respecte între ei şi să nu se lase manipulaţi de câteva trupe barbare de oameni stricaţi şi stricători de suflete” – Andrei Pleșu